Sinonime încuviințare

Cuvântul „încuviințare” are următoarele sinonime:

Sinonime Apropiate

• asentiment - acord, aprobare, consimțire, adeziune, încuviințare
• agrement - distracție, plăcere, desfătare, aprobare, consimțământ, acceptare, primire, încuviințare
• consimțământ - încuviințare, acord, aprobare, învoială
• știre - informație, veste, noutate, comunicare, înștiințare, cunoaștere, consimțire, aprobare, permisie
• dezlegare - rezolvare, soluționare, limpezire, îngăduință, aprobare, încuviințare, permisiune, voie, iertare
• acord - înțelegere, învoire, consens, asentiment, concordanță, învoială, pact, tranzacție, convenție
• pact - învoială, înțelegere, acord, aranjament, tocmeală, tratat, convenție, stipulație
• potriveală - concordanță, armonizare, congruență, potrivire, acord, corespondență, suprapunere, brodeală, coincidență
• prescripție - dispoziție, prevedere, obligație, aviz, indicație, rețetă, anulare, stingere, perimare (jur.)
• preveni - a anunța, a avertiza, a aviza, a înștiința, a informa, a evita, a eluda, a se feri
• recomandare - propunere, prezentare, indicare, preconizare, aviz, sugestie, directivă
• subscrie - a semna, a iscăli, a aproba, a fi de acord, a subsemna, a confirma
• sufragiu - vot, adeziune, aprobare, asentiment
• gâlceavă - ceartă, conflict, dezacord, diferend, discordie, disensiune, animozitate, neînțelegere, dispută
• hărăzi - a destina, a sorti, a meni, a hotărî, a acorda, a da, a dona, a dărui

Dex încuviințare

• încuviințare 1 Punere de acord cu cineva. 2 (Rar) Acordare cuiva a unui avantaj cerut. 3 Aprobare. 4 Permisiune.
• ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. – încuviința.
• ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțămînt, permisiune. Ceilalți visau, moțăind din cap a încuviințare. DUMITRIU, V. L. 50. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. VII 122. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241.
• încuviințáre f., pl. ărĭ. Aprobare, admisiune, permisiune.
• încuviința 1 A fi de acord. 2 A permite. 3 (Rar) A acorda cuiva un avantaj cerut.
• ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, I. A fi de acord. ♦ A consimți, a permite. – În + cuviință.
• ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, I. A aproba; a fi de acord. Dă-le drumul să intre! încuviința nașul. PAS, Z. I 176. Atunci e bine, încuviință franțuzul. SADOVEANU, Z. C. 8. Adevărat, încuviință vecinul din dreapta. C. PETRESCU, C. V. 115. ♦ (Construit cu dativul) A îngădui, a permite; a-și da consimțămîntul. Au încuviințat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. SBIERA, P. 89.
• A ÎNCUVIINȚÁ ~éz tranz. 1) A susține exprimându-și acordul; a aproba; a consimți. Propunerea a fost ~ată. 2) (acțiuni) A da voie (să se efectueze sau să aibă loc); a îngădui; a permite. /în + cuviință
• încuviințà v. a aproba. .

Sinonimul cuvântului încuviințare

Testează-te!